săptămâni şi zile de studenţie


Da, ştiu.  Da…da. Nu încerca să mă contrazici sau să-mi scoţi ochii, înţeleg perfect ce vrei să-mi spui! …Mhm, da, ştiu, însă de acum…poate va fi altfel. Nu, nu o să mai fiu chiar aşa de ocupată. Sau, cel puţin, nu o să mai fiu la fel de al naibii de ocupată, stresată, cu cearcăne sub ochi [bine, dacă vrei să mă scoţi la o bere-2, nu te refuz]. Nici cafea nu mai beau de azi, promit! [Zecile de căni mai zac p-acolo, totuşi, pe undeva…]. Da, bate vântul prin frigider, dar nah…imaginează-ţi că a fost furtună p-aici de o lună şi ceva…mănânc mai des, promit! Da, da, îţi voi scrie mai des şi o să-ncerc să răresc ţigările. Altceva? Păi na, nu ştiu..sunt bine. Da, bine cât se poate de bine. Ştiu, da, ştiu…

V-aţi dat seama sper că fragmentul de mai sus e o posibilă scuză pentru toţi cei care ar avea ceva să-mi reproşeze legat de îndelungata mea absenţă, atât de pe blog, cât şi din viaţa socială. Mă plec în faţa voastră şi vă spun doar atât: „Da, ştiu. Promit însă…”. Nu ştiu cât de mult îmi pot îndeplini d-acum încolo promisiunile, dar poate că-mi va ieşi, iar voi nu veţi mai fi atât de dezamăgiţi de mine.

Precum am văzut şi pe alte câteva sute de bloguri, se pare că peste tot sunt studenţi fericiţi care spun că,  în sfârşit, sunt în vacanţă. Iată, astăzi ma alătur şi eu lor şi vă spun zâmbind: „S-a terminat sesiuneeeeeeeaaaaa! U-huuuu!”.

Lăsând totuşi la o parte entuziasmul meu absolut debordant şi carismatic, ţin să vă anunţ că am muuulte planuri aşa-zise de „vacanţă”, multe proiecte de luat în calcul şi eventual de desfăşurat, plus o predestinare într-ale muncitului  (da, dragii mei, situaţia se împute…trebuie să ne luăm un job…pam pam paaaam). Aşa că probabil voi avea multe să vă povestesc, să vă relatez, să mai iau în calcul şi acest pseudo-jurnal electronic– care, sinceră să fiu, mi-a dat numai bătăi de cap până acum. Ne vedem prin parcuri, pe la soare, prin sălile de teatru sau cinema, pe după colţurile gri (cum bine ziceau alţii) ale Bucureştiului. Da, aţi auzit bine, nu părăsim Bucureştiul nici vara asta! Urlete, trâmbiţe..da, ştiu, adorabil!

Acum vă las, da’ zău că ne revedem curând! Zic zău cu limba scoasă, uită-te să vezi dacă nu mă crezi!

Numai bine, pe curând! :)

Voi începe prin a vă spune că am observat că eu nu pot să postez ceva scurt, concis…pur şi simplu, mereu am nevoie de mai mult spaţiu;  ştiu că unora dintre voi nu le place acest lucru şi, de aceea, ajung să nu mai citească tot post-ul. Îmi cer scuze pentru aceştia, dar chiar nu pot să scriu altfel. Gata, vom trece la subiectul propriu-zis al postului:).

„Epopeea lui Ghilgameş” este o epopee scrisă cu aproximativ 3000 de ani înainte de Hristos, incomplet păstrată, descoperită prin 1800 şi ceva, scrisă în cuneiforme şi tradusă apoi de specialişti; are la bază o poveste fascinantă, ce merită citită la orice vârstă şi în orice împrejurare. Datorită valorii sale, nişte oameni talentaţi şi preocupaţi de lectură, dar şi de teatru, au decis să dramatizeze şi să o pună în scenă. Astfel, Fundaţia Calea Victoriei- cu proiectul lor „Îmblânzirea cărţilor” (mai multe detalii puteţi afla pe site-ul lor personal)-, împreună cu Teatrul Odeon şi Universitatea Bucureşti, Facultatea de Litere, s-au împrietenit pentru a duce la capăt acest proiect îndrăzneţ.

Iată aşadar cum am ajuns eu să scriu despre acest lucru: prin intermediul profilor de la facultate, care ne-au invitat să participăm astăzi (25 februarie 2009) la o discuţie publică despre „Epopeea lui Ghilgameş” şi dramatizarea acesteia. Ce vreau eu să vă spun de fapt? Că am fost acolo , mai mult din curiozitate şi mai puţin din alte interese,  şi că am avut răbdarea- dar şi plăcerea- să îi aud vorbind pe Dorina Lazăr (directoarea teatrului), Dragoş Galgoţiu (regizorul „piesei”) şi Elena Ionescu Mazilu (profesor universitar, doctor conferenţiar la Facultatea de Litere, catedra de Literatură Universală şi Comparată). Ne-au aşteptat, ca nişte gazde binevoitoare, cu ceai cald şi cafea proaspătă, pentru a ne face comfortabili după ce am îndurat gerul de afară.

Dragoş Galgoţiu s-a avântat în discuţii despre importanţa primordială a operelor antice- cu precădere cele strâns legate de mitologie- şi despre viziunea sa despre teatru: ce este acesta, funcţiile sale, cum este receptat. A făcut largi paranteze pentru a clarifica cum a ajuns la dramatizarea acestei epopei- evident, pentru că este prima epopee ce ne este cunoscută, dar şi pentru că dumnealui ar fi avut un interes deosebit pentru mitologie, încă de când era elev. Mă rog, partea aceasta ar fi putut fi omisă- de obicei, sunt cam reticentă la astfel de detalii despre viaţa personală a oamenilor celebri-  nu pot spune că m-a deranjat foarte tare, dar nici nu mi-a adus cine ştie ce informaţii relevante. Oricum, punctul slab din punctul meu de vedere a fost momentul în care nu a permis să i se adreseze prea multe întrebări pentru că- nu-i aşa că v-aţi fi aşteptat?- avea altceva mai important de făcut- evident, repetiţii cu actorii. Mi se pare frustrant, ca spectator sau participant, să te aştepţi să poţi să primeşti nişte informaţii în urma unei astfel de întâlniri, obţinute în primul rând în urma unui dialog, iar acel cineva care ar trebui să te ajute să realizezi aceste lucruri- în cazul nostru, regizorul- să aibă altceva de făcut, chiar dacă ştia de mult timp de acea discuţie publică.  Asta se întâmplă, bineînţeles, în spaţiul pur pitoresc românesc.

Trecând la doamna Elena Ionescu Mazilu, rolul dumneaei se pare a fi fost să argumenteze de ce ar trebui citită şi/sau văzută „Epopeea lui Ghilgameş” şi acela de a familiariza publicul cu povestea epopeii. Un rol destul de logic, având în vedere că proiectul în sine ar fi pornit de la ideea- total greşită, din punctul meu de vedere- că tânăra generaţie nu mai citeşte. De ce consider eu că e o idee greşită? Pentru că dau zilnic peste tineri care citesc în metrou, la metrou, în cafenele, scriu despre cărţi citite pe bloguri sau alte forme de comunicare virtuale, B.C.U e plin de studenţi ce stau acolo de dimineaţa până seara şi citesc (şi credeţi-mă, vorbesc în special de Sala 5, unde sunt cărţi de literatură, critică literară şi de artă) ş.a.m.d. În situaţia asta, de ce toţi se plâng că tânăra generaţie nu mai citeşte?? Poate că argumentele mele sunt încă destul de slab dezvoltate sau poate că dumnealor au alte informaţii, pe care eu nu le deţin; oricum ar fi, subiectul trebuie discutat mai pe larg cu altă ocazie; recunosc faptul că este destul de interesantă campania şi mă aştept să dea rezultate destul de bune. De altfel, s-a văzut şi astăzi că tinerii citesc: sala amenajată în foaier de cei de la Odeon a fost neîncăpătoare, foarte mulţi stând în picioare, sprijinind pereţii, şi foarte mulţi dintre participanţi fiind tineri- studenţi, în special. Închizând această paranteză, trebuie să mărturisesc ca speech-ul doamnei Mazilu a fost destul de interesant- făcând destul de multe conexiuni cu literatura universală şi cu cea contemporană/modernă, descoperind numeroase sensuri în epopee şi în caracterul personajelor, teme şi motive predominante. Însă, pe alocuri, a tins să detalieze un pic cam mult fiecare aspect, devenind la un moment dat un discurs monoton, poate plictisitor- însă categoric interesant:). Am aflat lucruri noi despre multe lucruri şi m-a bucurat că eram acolo să le aud. Printre ele, se numără poezia lui Nichita Stănescu, „Enkidu” (după numele prietenului cel mai bun al lui Ghilgameş), poezie care mi se pare foarte expresivă şi dătătoare de sensuri noi- pentru cei interesaţi, căutaţi-o şi citiţi-o, merită!

Cam ăsta ar fi sumarul întâlnirii. S-a precizat, la sfârşit, că piesa nu se va putea juca, din motive tehnice,  vineri (27 februarie) şi va avea premiera abia pe 1 martie, la ora 19.00 . Preţul biletului ar fi 32,80 de lei, respectiv 16,90 lei (pentru elevi, studenţi şi pensionari)- au spus că preţul atât de mare s-ar datora costurilor imense suportate de teatru pentru realizarea şi punerea în scenă a piesei; ei ştiu, pe mine nu m-ar interesa acest aspect, pentru că nu mă ajută cu nimic la achitarea unui bilet atât de mare. O ultimă informaţie ar fi aceea că durata spectacolului este de 4 ore, cu pauză- enorm de mult, dar sper şi vreau să cred că merită cu adevărat.

Se pare ca o perioadă nouă nu vine niciodată fără să aducă ceva cu ea..în cazul meu, răceală puternică- pe care am răspândit-o, fără să vreau, şi celor din jurul meu. Nu ar fi chiar aşa de mare baiul dacă nu ar fi început în forţă un alt sezon(:p) de facultate: cursuri peste cursuri- nu zic, destul de interesante-, din nou „teme” cu lopata, chestii peste chestii de făcut…şi aşa mai departe. Am detestat ultimele trei zile extrem de friguroase, vremea aia urâtă care m-a îndemnat să stau mai mult decât trebuia în pat.

Partea bună e că a fost ca o „prelungire” de vacanţă (deşi am mers la facultate, nu am făcut mai nimic în rest..spre ruşinea mea) şi, cu ocazia asta, m-am mai odihnit puţin după tot stresul şi nopţile nedormite din sesiune. Am văzut multe filme şi mai ales pe cele nominalizate la Oscar (să nu uităm că  foarte foarte curând vom afla şi „rezultatele”:d). De aceea, preferatul meu pentru acest premiu ar fi  Slumdog Millionaire– în ciuda tuturor comentariilor din jurul acestui film, şi deşi nu e excelent, trebuie să recunosc că regia e destul de bună, actorii la fel, iar scenariul destul de impresionant; bineînţeles, destul de bun este şi The curious case of Benjamin Button (scenariu slab, deoarece nu e primul film la Hollywood care se foloseşte de acest tip de „mit”, dar jocul e impecabil, la fel şi machiajul), Changeling (deşi nu e nominalizat la cel mai bun film, zic eu că Angelina Jolie a făcut treabă bună de data asta, regia e de asemenea de apreciat, iar povestea destul de interesantă) şi, undeva peste cele două ar fi The Reader, unde Kate Winslet chiar se întrece pe sine- păreri personale, evident, dar bazate totuşi pe argumente.

Din punctul meu de vedere, decernarea premiilor Oscar nu mai are aceeaşi valoare ca pe vremuri şi, cel puţin anul trecut, m-au dezamăgit crunt. Să sperăm că anul acesta nu va fi aceeaşi poveste.

Meanwhile, citesc Spuma zilelor de Boris Vian şi sunt un pic cam confuză- în sensul că nu e chiar ceea ce mă aşteptam să fie; sper ca, până la sfârşit, să se dovedească a fi greşit în interpretare/ aşteptări. Poate o să revin cu câteva comentarii atunci când voi ajunge la pagina finală:).

De asemenea, s-au anunţat şi două conferinţe- sesiuni ştiinţifice la care cred că voi participa- dacă inspiraţia va da năvală şi voi putea lucra cu spor:d. Una dintre ele este la Suceava şi are ca temă High/Low Culture, iar cealaltă este în iubitul nostru Bucureşti, la iubita noastră universitate(:p) şi ar avea ca temă Discipoli şi maeştrii…(e inutil să redau tot titlul, ideea era doar să dau un hint:d). Mă rog, cele două sunt destul de interesante şi pot constitui o provocare destul de mare, însă se vor realiza doar în cazul în care timpul îmi va permite şi capacitatea de a scrie va fi pe măsură:).

Cam astea ar fi ultimele „veşti”, în cazul în care ar interesa pe cineva ce mai fac sau ce mai văd/citesc/ etc. Toate cele bune tuturor şi însănătoşire grabnică celor în situaţia mea:).

E un colţ de lume aici, atât de mic că abia îl poţi vedea. Cum intri, simţi un miros de carte veche,îmbinat într-un mod ciudat cu un verde orbitor, ce pare atât de familiar…Rafturi şi rafturi de amintiri, pline ochi cu păreri relative, cu lucruri şi cuvinte ce par adevăruri absolute. Treaptă cu treaptă, etaj cu etaj, totul e înţesat, împânzit. Nu mai ai contact cu lumea de afară, nu mai simţi nimic…doar o clipă de entuziasm când totul pare să se lumineze şi mii de grame de frustrări în multe şi multe clipe când totul e în ceaţă şi nu mai înţelegi nimic. Devii depresiv după mai mult de opt ore în acest colţ de lume sau îţi vine să te deconectezi cumva, să opreşti de la un butonaş timpul şi să priveşti. Să te uiţi la oamenii din jurul tău, să încerci să pricepi ce-i cu lumea asta parcă întoarsă upside down, să-ţi aduci aminte de momentele când erai la fel de dezamăgit, trist, negativist, sau, mai bine, cum era când erai iubit şi totul părea atât de uşor…

A moment in a million years…precum spune un superb cântec. E simplu: totul se rezumă la „a simţi” şi „a simţi”. Cum poţi să faci ceva dacă nu te opreşti la acest minunat şi chinuitor sentiment? Cum poţi merge mai departe fără a crede că simţi totul trecut prin porii tăi, înghiţit, digerat şi uitat în alt colţişor de lume? Spune-mi, dragul meu luc sau tu, dragul meu cititor, ce mai spui când nu mai e nimic de spus? Ce mai iubeşti când pare că nu mai e nimic de iubit? Ce priveşti când nimic nu mai e în jurul tău de privit? Unde te duci când nu mai ai casă sau viaţă? Ce mai scrii când totul a fost scris deja? Sau, ca să rezumăm cumva, ce mai faci atunci când simţi că aici se termină totul?

Coerenţă, dragii mei, asta vrem. Şi originalitate. Şi păreri pertinente. Şi lucruri scrise bine şi frumos. Şi regulile respectate. Şi teme noi. Şi……Şi ce mai vreţi? Parfum de flori nu aţi vrea să vă inserăm în lucrările noastre despre oameni ce au fost şi nu vor mai fi? Ce v-ar da pe spate [în argoul nostru]? Ce aţi simţi că aţi citi cu atât de mult interes şi v-ar impresiona mai mult şi mai mult? Noi nu mai vrem, nu mai putem să mergem mai departe. Opriţi-ne timpul şi haideţi să o luăm de la capăt. Să visăm iar şi noi, să dormim fără să ne simţim vinovaţi că pierdem timpul, să mergem şi la teatru, fără a fi stresaţi. Ne e dor de plimbările nocturne, de parcurile dragi din inima Bucureştiului, de zilele cu soare, de discuţiile [literare sau nu] de la o cafea şi de o ţigară fără aroma sesiunii. Cât mai e până ce totul se termină?

Par ani şi ani…mi-am uitat sufletul şi mi l-am băgat într-o cutiuţă mică mică. M-am ridicat, l-am încuiat acolo, şi am plecat mai departe, spre „misiunea dreaptă”. Şi el îmi şopteşte în fiecare seară că mă va aştepta, că nu contează cât va dura, doar să merg să-l iau de acolo, că nu prea mai suportă întunericul ăla şi stresul de a se pierde pentru totdeauna. Mă voi duce…cândva.

Gata! Trebuie să mă întorc în colţişorul meu verde de lume. Închid şi încui toate astea aici şi nu mă mai uit înapoi. Aş vrea doar să reuşesc să termin şi gata…

E uimitor cum trece timpul…mai ieri imi făceam acest blog, gândindu-mă că „era cazul” şi că voi scrie din ce în ce mai des. După cum vedeţi, nu s-a întâmplat aşa..a trecut un an deja şi nu am postat mare lucru. Şi mă simt păcălită de timp: parcă se joacă permanent cu viaţa mea, se ascunde, pleacă, se grăbeşte.  De când nu am mai scris, zilele mele de studenţie au trecut într-al doilea an, ziarul la care scriam a dispărut în neant, nu mai locuiesc la mătuşa mea, mă văd din ce în ce mai rar cu prietenii mei, eu m-am mai schimbat….Anyway, la mulţi ani blogului meu!:)

O să încep spunându-vă că mi-aş dori să fiu un student normal: să stau în cămin, să mă plâng de condiţiile sub orice critică din cămine, să stau numai prin pub-uri, să chiulesc mult şi voit etc etc. Dar …cred că rămân doar cu vorba: „Sunt studentă…nu am bani!”:)). Stau la o mătuşă şi pot să mă plâng de ce-mi face şi că nu ne împăcăm prea bine (ea- cu pretenţii de FBI, eu- cu pretenţii de rebelă şi independentă) dar…nu îşi are rostul. Îmi place să merg prin pub-uri, dar nu am timp…Chiulesc uneori- dar în interes de serviciu. Vreau să trăiesc studenţia aşa cum e ea:cu bune şi rele…şi ştiu că o s-o regret, aşa cum am regretat şi liceul (sau poate mai mult:p). Umblu uneori hai-hui şi asta pentru că vreau să pot observa fiecare aspect al vieţii…Fac de toate şi nimic…Mi-e teamă de prima sesiune…Vreau să mă mut…etc etc. DAR azi…

Mda…ziua a început cum nu se putea mai rău: puţine ore dormite. Mă trezesc eu, năucită, merg să beau un strop de cafea (I am simply addicted:D) şi…constat că e prea târziu şi pentru a mă apropia de cană. Mă îmbrac grăbită şi pornesc la drum..e încă răcoare afară şi mă indispune să mă trezesc devreme. Ajung la metrou şi constat că nu mai am abonament: schimbare de plan…trebuie să o iau spre unirii neapărat şi să-mi fac unul nou! Nu de alta dar, conform calculelor mele, ies mai bine dacă îmi iau totuşi abonament până să luăm vacanţă:p. Zis şi făcut: mă pomenesc în faţa casei de bilete, alături de încă vreo 5-6 studenţi( e bine faţă de altadată:d)..Plec cu treaba rezolvată de la metrou şi o iau încet spre Universitate..evident, constat că sunt în întârziere: nu mai are rost să intru la cursul de Psihologia Educaţiei..oricum nu mai găsesc loc:p şi nici nu mă atrag acele ore..Mă întorc şi o merg încet până dau de o cafenea…intru, imi comand o cafea şi încep să citesc pentru seminarul de Literatură universală de joi..mda…Dante…frumos! Ţin şi acum minte că proful meu de română din liceu (Săru-mâna, domnule Tony…respectele mele ptr baza de literatură pe care mi-aţi, ne-aţi oferit-o:p) ne pusese să învăţăm versuri din Dante în italiană…deşi nu înţelegeam ce învăţam decât dacă aveam traducerea la îndemână, îmi prinsese ff bine. Mă rog, nu ştiu cât de des am spus asta până acum, dar am o adevărată pasiune pentru a citi o carte bună într-o cafenea, cu ţigările lângă mine..mi se pare de-a dreptul boem, sublim etc. Până să mă apuc eu bine de cafea şi citit, timpul zbura nebun: se făcuse 11.30 şi, dacă nu plecam imediat, riscam să pierd cursul de la 12- şi nu se putea admite!:) Am ajuns în sfârşit la timp…:d…a fost destul de interesant şi nu am cum să recunosc că nu regret că am ales să rămân la facultatea asta, care sper că-mi va pune baze solide în ceea ce priveşte cultura generală. Poate că totuşi am să mai dau la regie …dar, până atunci, fac ceva nu numai interesant, ci şi absolut util şi frumos:). Prin pauze am apucat să ne lamentăm că avem multe de făcut- iar eu adaug:”O da, Voncu ne aşteaptă eseurile…şi eu mai am pe cap şi materialele pentru ziar..” (da, asta am uitat să vă spun pănâ acum: scriu la un ziar:d). Ce am făcut când am plecat de la facultate…nu mai are rost să vă spun…poate altădată:). Până una-alta, am treabă…multă-multă…aşa că vă părăsesc acum şi fug…în neant:p.