raftul Irinei


P.S. ptr categorie: Justificare- „Raftul Irinei” este o <adaptare> după numele colecţiei de publicaţii „Raftul Denisei” al cunoscutei edituri Humanitas.  Categoria mea nu are însă pretenţia de a echivala cu această colecţie, ci de a recunoaşte meritele unei prea simpatice şi drage prietene, Irina, care m-a convins şi îndemnat să scriu şi să arăt şi celorlaţi ce scriu. So, that’s for her!:)

Actul I, Scena I

1990 –ianuarie. Bucuresti, o camera dintr-un camin. Dezordine si un geam deschis, de unde se aude un zgomot infernal de masini. Intr-un colt, zac cinci ziare si cinci masti. Brunhilda si Anemona sunt colege de camera.

Brunhilda (la chitara, pe pat): “Si iar toate-s triste./ Si azi, ca si ieri- / Potop de dureri. / Si visul apune/ In negrul destin… / Si vremuri mai bune/ Nu vin, nu mai vin (…)”1

Anemona: Te rog sa nu mai canti.

Brunhilda: E vacanta de iarna. Nu o sa vina nimeni sa ne pedepseasca pentru ca fac asta.

Anemona: Aud ceva…asculta…sunt pasi pe scara. Au venit iar.

Brunhilda: Stai linistita. Nu vin …nu mai vin.

Anemona: As vrea sa ma strangi in brate si sa imi dai aripi. Vreau aripi mari, de culoarea abanosului.

Brunhilda: Avatar..imi place norul acela si cartita din inima pamantului. Anemona, leaga-ma la ochi…ei ma vor ghida; eu nu am voie sa gandesc…o vor face ei pentru mine !

Anemona: Vreau abanos. Vreau sa stau pe un tron de abanos. Vreau sa mi se dea o floare de culoarea abanosului.

Brunhilda: Foc, foc, foc…cad…toti!

Anemona: Da, e frumos afara. E o iarna linistita.Aseara am visat ca-i duceam un buchet de flori Tovarasului. Auzi ?

Brunhilda: Da. Strigat de mama. Spune-mi ca sunt. Te rog !!

Anemona: “Ce stai, omule, in ruinele acestea singuratice si plangi?/ Plang berzele zilelor ce trec cu-o aripa neagra, cu-o aripa alba./ Plang zilele care trec moarte./ Plang copiii fara parinti,/ Plang fiintele flamande in padurile noptii, fiarele, serpii, vietatile crude si blande./ Plang femeile inselate, plang barbatii mintiti./ Plang oamenii supusi,/ Plang oamenii supusi,/ Plang oamenii fara speranta.(…)”2

Brunhilda: Voi inchide geamul si voi trage draperiile. Simt ochii atintiti…

Anemona: “(…) Plang pasarile si vitele ucise, ca sa fie mancate./ Si-mi plang toate multele subtimpuri pierdute./ Imi plang pacatele. Plang ca timpurile nu se mai intorc./ Plang ca omul se duce uitandu-se numai in pamant,/ Ca si cum isi cauta mormantul./ Ma plang pe mine, cel cantat de tine.”3

Brunhilda: Vreau sa am o ferma de bizoni. Bizoni…visez bizoni mari, cum ii ating, cum ii hranesc…si ii impusca! Ma trezesc transpirand continuu…Din interior spre exterior se aduna lacrimi.

Anemona (leganandu-se pe scaun): Eu, tu el ea…eu tu el ea…eutuelea…euu…ttu…ell…eea….

Brunhilda: Cine?

Anemona (cu ochii in tavan): Noi…noi…sau voi, sau voi…sau ei…doar EI .

Brunhilda: Cursuri avem si maine, si poimaine cate 5 pe zi.

Anemona: O sa cad…o sa cad …stau pe muchie de cutit. Sunt acrobata la circ…(ridicandu-se in picioare, pe varfuri, incearca sa mearga pe o funie imaginara).

Brunhilda: Mi-au spus ca trebuie sa mai astept un an pentru a-mi lua diploma de licenta.

Anemona: Ma cuprinde nelinistea. Ma urmaresc…ma alearga…ma huiduiesc.

Brunhilda: Merg sa vad ce se intampla in camera de alaturi…se aud iar strigate.

Anemona (cu ochii atintiti spre nicaieri): Tu nu esti aici ! Ce cauti ? Nu m-ai chinuit destul ? Pleaca !! De ce ai ochii asa de urati si costumul impecabil ? Ce astepti ? De ce vad negru ? Unde sunt ?

Brunhilda intra din nou in camera.

Anemona: TU ?? Cine esti ? Nu ma bate…nu am facut nimic rau: am cumparat jumatatea de paine dupa ce am stat 2 nopti la coada, dar am fost disciplinata; nu am vorbit pe nimeni de rau…sunt nevinovata…orice v-a spus el…(aratand spre un om imaginar)

Brunhilda: O sa te vindeci, Anemona.

Anemona (tragandu-si o patura peste cap): EL si EI , EL si EI….

Scena a II-a

Acelasi camin, alta camera. Bodhisattva si Almandin sunt colegi de camera.

Almandin: Am gasit in sfarsit un ziar. Mi l-a strecurat printre cursuri un coleg de laborator si mi-a facut semn ca ma costa 1 leu.

Bodhisattva: Da-l! Ia uite, prima pagina: “Inca sapte morti si inca cincisprezece disparuti la Targoviste.(…)” Un numar redus fata de celelalte zile. Da-mi si o tigara.

Almandin: N-am. Ce-s io ? Furnizor traditional ? Daca-mi faci rost de ultimul volum de poezii al lui Gyr, promit ca-ti dau si eu 5 tigari.

Bodhisattva: Ma vor baga la parnaie si pe mine daca ma vad cu volum de Gyr. Las’ ca fac singur rost de tigari. Si nu mai vorbi! De acum, fa-mi semne, gesticuleaza; nu vreau sa muncesc la diguri.

Almandin ridica mainile desenand in aer un fel de triunghi, apoi oval si, in cele din urma, niste linii. Apoi, vazandu-l pe Bodhisattva ca nu intelege, scrie cu degetul pe geam: B-I-B-A-N. Bodhisattva rade in hohote. Si-a amintit de o carte a lui Platon –“Dialogurile” si ai lui androgini. Da, vrea si el “biban”. Bodhisattva stie ca Almandin se bazeaza pe instinct, dar ca rareori recunoaste. Ii face semn catre usa. La celalalt etaj stau ele…fete destepte…care ar avea o frumoasa profesie de neveste peste 1 an-2.

Scena a III-a

In amfiteatru toata lumea scrie. Almandin, pe coridor, remarca un domn in varsta, care avea un geamantan cu o eticheta de Franta. Grabit, omul trece si-l loveste cu putere pe acesta in genunchi. Almandin ramane socat: era omul acela…acela…Visniec!

Visniec: Imi cer scuze, nu v-am vazut. Ma grabeam.

Almandin: Va rog, nu face nimic. Eu…eu…

Visniec: Cred ca visez…am cosmar…semeni foarte bine cu El. Ai citit ? Tu citesti ?! Stii ceva despre bocancii negri ? Am viziuni. Multe. Dese.L-ai vazut pe Vazator ?

Almandin: Va rog, linistiti-va! Sa va duc undeva ?

Visniec: La bolnavii mintal. Trebuie sa le spun o istorie. Aceasta istorie. Cu tine , cu el, cu ele. Cu cine va creeaza. Lasa-ma sa scriu !

Almandin: Domnule, dumneavoastra veti fi in viitor un Alfa si Omega al Romaniei. Dumneavoastra…

Visniec: TACI. Nu stii..nu stii nimic. Avatar, avatarul ma urmareste a cincea oara. Sunt Orb, sunt Fiu, sunt El, sunt Cronosul teatrului, iar acum sunt EU . Bat din palme si te fac personaj. Vei fi al meu daca nu taci. Esti sau nu mai esti…

Almandin alearga la camin si se ascunde intr-o debara. Un paianjen I se urca pe mana si ii intra intr-un ochi. Urla de durere. Il acopera intunericul.

Bodhisattva il gaseste peste cinci ore asfixiat in debara si cu 5 muscaturi in dreptul ochiului. Bezna. Un cuvant poate sa deschida un mormant.

Actul al II-lea

2005. O casa abia construita intr-un sat de langa Dunare. Brunhilda si Bodhisattva, langa un patut de copil.

Bodhisattva: Te iubesc.

Brunhilda: Poftim ?

Bodhisattva: Te iubesc.

Brunhilda: Da-mi scutecul copilului sa-l spal.

Bodhisattva: Apa are gust de rugina. Trebuie sa cumpar imbuteliata.

Brunhilda: Copilul e bolnav. Daca moare de foame ?

Bodhisattva: Sunt paianjeni peste tot. 16 ani de intuneric…

Brunhilda: Eu te iubesc.

Bodhisattva: Da-te mai incolo. Nu mai am aer si gunoiul ma scarbeste.

Brunhilda: “Si vremuri mai bune/ Nu vin, nu mai vin(…)”

Bodhisattva: La magazin au adus paine, dar nu avem bani. Mancam iar niste tarate ?

Brunhilda: Ma vor intreba de unde stiu ca am un copil.

Bodhisattva: Nu va muri de foame. Ii vom da si lui putina apa si tarate.

Brunhilda: Dunarea…ape…vin…Ma imaginez inconjurata de asfodele.

Bothisattva: Corabia fantoma e…aproape. Sa vina, sa vina….

Brunhilda: Trebuie sa caut asfodele. Unde le gasesc ?

Bodhisattva: Se aud vasle.

Brunhilda: Merg…plec in cautarea lor.

Bodhisattva: Bate vantul si e aproape. O simt…

Inconjurati de ape, Brunhilda si Bodhisattva dispar in cautarea asfodelelor si a corabiei fantoma. Copilul de 5 zile este salvat de CINEVA si este dus intr-un alt univers. La manuta avea legata o bratara pe care scria cu litere majuscule: “AUM !”Mai exista o speranta de a o lua de la capat ….

Loc: necunoscut.

Timp: Seara târziu. Vară.

Spaţiu: cămin studenţesc. Etajul cinci (mansardă).

Locuitori: patru.

Intră Primul, cu o faţă posomorâtă.

Primul: De zece ani stăm aşa. Cămin, redacţie, seri singure…şi iar cămin, redacţie, seri cu vin…din nou cămin, redacţie şi seri cu bere…

Ceilalţi stau trântiţi în paturile lor, privind peretele.

Primul: Bă! Voi nu m-auziţi? Ce naiba aveţi de vă holbaţi la peretele ăla?! Eu vă vorbesc despre lucruri serioase aici …

Tăcere.

Acelaşi Primul: Voi aţi înnebunit!!…(pauză. se calmează.) Hai la o bere!

Unul: Păi, mişcă-ţi fundul şi adu-ne două baxuri de bere de la “Jeg”.

Primul: Şi bani de unde pentru atâta?

Altul: Spune-i barmanului că o să-i dăm la salariu. Doar ne cunoaşte, ce naiba!

Celălalt: Da, 10 ani de vânzare…(râde în hohote). Bine, că de la celălalt cămin chiar au crezut că avem salarii atât de mari încât să bem pe datorie îm fiecare seară…

Unul: Da, mă, da’ atunci eram în căutarea naivităţii umane. Nu ne ardea nouă să fim banali şi să avem un serviciu (râde).

Altul: Păi şi nu eram speciali? Am găsit la barul ăla, verificată de cinci ani, suprema naivitate umană. Ţi se pare puţin?

Primul: Ba deloc! Cine şi-ar pierde, în afară de noi, atâta timp din viaţă pentru un experiment atât de valoros?!

Celălalt: Hai ia-l şi p-ăsta şi, pe lângă bere, aduceţi şi nişte ţigări…că n-am mai fumat de 15 minute una! Mor aici, sufocat…de prostiile care vă trec prin cap.

Primul (enervat vizibil): Tu ai început discuţia asta!

Celălalt: Hai, scuteşte-mă şi dispari.

Primul: Cum bine cunoşti „regulile” Academiei, tocmai mi-ai spus unul şi acelaşi…

Celălalt (întrerupându-l): Scuteşte-mă! Mă agasezi cu luciditatea ta.

Altul (împingându-l pe Primul): Hai mă, nu te mai enerva. Hai să luăm alea…

Pleacă amândoi.

Operaţiunea se încheie cu succes şi revin în cameră cu 2 baxuri de bere şi 4 pachete de ţigări. Unul şi Celălalt se holbează în continuare la perete, stând lungiţi cu faţa-n sus.

Altul: Ridicaţi-vă bă! Avem băutură.

Se aşează toţi pe podea. Încep să bea şi să fumeze în linişte.

După două ore, când podeaua e acoperită de scrum şi sticle, încep să vorbească.

Unul: Noi suntem puterea ţării! Cei mai buni dintre cei mai buni…

Altul: Pe dracu’!

Celălalt: Bă, nici măcar n-ai avansat de când lucrezi la ziarul ăsta. Mănânci rahat!

Unul: Da mă, aşa e, da scriu bine. Altfel nu m-ar fi ţinut în redacţie atâta timp.

Primul: Hai să nu-ncepem iar.

Tăcere îndelungată.

Primul: Acum realizez. E clar că Dumnezeu a murit…

Altul: Păi de ce abia acum? Filosoful ăla a spus-o acum multe sute de ani…suntem sub pecetea a ceea ce s-a spus şi s-a scris deja şi noi…

Celălalt: Da, da, ştim. Şi noi nu mai putem spune nimic nou.

Altul: Exact!

Unul: Dar ia gândiţi-vă: oare totul n-a fost spus din antichitate? Aduceţi-vă aminte: ce au spus toţi scriitorii de după Epopeea lui Ghilgameş şi după Homer, Sofocle etc?

Altul: Păi, că deja s-a scris tot ce se putea.

Unul: Aşa. Şi care au fost obsesiile secolelor care-au urmat?… chiar şi-n secolul nostru? Să se scrie ceva nou.

Celălalt: Şi au reuşit? Nu cumva au scris aceleaşi lucruri despre viaţă, puţin altfel datorită schimbării societăţii şi a altor factori? Nu cumva s-au hazardat în a crea imposibilul?

Primul: Nu! Deşi viaţa, adunând toate puzzle-urile lipsă, este în esenţă aceeaşi, stilul în care lucrurile s-au transpus în opere este diferit. Nu-l poţi compara pe Nietzsche cu Kant sau pe Goethe cu Tolstoi.

Celălalt: Prostii!

Primul: Pentru tine-s prostii! Dar lucrurile aşa stau. Altfel de ce-ar exista scriitori şi-n ziua de azi? Pentru că omul simte să-şi exteriorizeze trăirile, să-şi filtreze gândurile în realitate, să transmită un mesaj.

Altul: Căcat! Există scriitori încă pentru că vor bani. Şi, apoi, în firea omului stau doar astea? Oare omul nu e predestinat? Oare, în mintea lui, nu funcţionează aceleaşi tipare: se naşte, creşte, se educă în n şcoli, se îndrăgosteşte sau nu, oricum se căsătoreşte, face copii, îşi ia un serviciu stabil şi, cu vârsta, totul se transformă în rutină, apoi mai face el ce face şi moare.

Primul: Oare atât de banal să fie totul? Eşti absurd. Nuanţele sunt variate.

Altul: Şi tiparul e acelaşi.

Unul: Uită-te la noi. V-am spus eu că suntem speciali: noi nu urmăm tiparul tău. Ori, asta înseamnă că nu suntem oameni??

Celălalt: Fraier. Dorinţa există, dar în subconştientul tău. Şi deschide geamul ăla că nu mai pot respira de atâta fum …şi vi s-au încins şi creierele. (râde cu poftă).

Geamul e deschis de către Altul, care apoi îşi reia poziţia pe podea, stând turceşte. Ţigările se reaprind, podeaua e sufocată de scrum şi sticle goale.

Primul: Tot nimicuri am ajuns să vorbim. Dar, dacă Dumnezeu n-ar fi murit, noi nu mai eram acum simple umbre. Podeaua asta n-ar mai fi fost atât de dreaptă şi murdară.

Altul: Asta nu dovedeşte că Dumnezeu a murit. Însuşi scrumul ăsta ar putea avea tot atâtea semnificaţii cîte ar avea Dumnezeu dacă i s-ar dovedi moartea.

Primul: Şi care-ar fi semnificaţiile acestei podele? (zâmbind ironic)

Unul: Mă, am putea considera că podeaua asta e iadul şi scrumul- focul în care ardem zi de zi.

Primul: Nu mă lua cu tâmpenii d-astea despre existenţa iadului pe pământ! Aşa aş putea să zic şi eu una: podeaua este omul şi scrumul e viaţa ce ni se scurge printre degete sau pe care-o ia vântul încet-încet.

Celălalt: Sunteţi mistici, ă? Şi vă contraziceţi propriile afirmaţii…Frate, nu există podea care să fie altceva decât asta: podea.

Altul: Bine mă, dar eu cunosc podeaua asta de 10 ani. Înseamnă ceva pentru mine: ani de-a rândul m-am chinuit să-i umplu golurile cu firimituri şi alte resturi, am spălat-o cu vin şi bere (ca şi când ar fi fost sărbătoare în fiecare zi) şi-am lustruit-o cu scrumul ăsta. Acum, e parte din noi. Ea ne-a acceptat aşa cum suntem: ziarişti buni şi oameni rataţi, care caută neîncetat sensul vieţii. Avem peste 35 de ani şi vorbim ca nişte puşti din anul I pentru c-am vrut să rămânem, în sufletul nostru, adolescenţi. Ne place să bem, ne ducem mahmuri la serviciu, ne întoarcem seara şi bem iar. Lansăm teorii fără fond şi ne pricepem de minune să aberăm. Nu ştim nici acum ce e viaţa deşi am trăit-o, am citit-o în sute de cărţi şi am iubit-o ca pe o femeie. Râdem ca să nu plângem şi vorbim ca să credem că putem comunica ceva. Însă nu ne iese nimic.

Celălalt: Mai mult decât atât: nu mai suntem capabili să fim sensibilizaţi când întâlnim Frumosul sau Binele şi nici să recunoaştem natura. Şi nimeni nu ne mai poate ajuta, pentru că vedem peste tot asfodele şi începutul sfârşitului. Râdem şi de noi înşine şi filosofăm în van pe podeaua asta, seară de seară, an după an. Nu am găsit nimic din ceea ce am crezut că vom căuta. Iar viaţa noastră-ntreagă e-n camera asta, unde noi credem că vom rămâne veşnic tineri, refuzând realitatea.

Unul: Nu mai înţeleg nimic din ceea ce spuneţi. Hâc! Hâc! Sunt beat…E 8 dimineaţa. Mă duc la redacţie.

Primul: Trebuie să-l sun pe Vişniec să iasă la o bere. Azi îmi iau liber. El trebuie să-mi explice…doar el poate.

Unul închide uşa camerei în urma sa. Se clatină coborând scările căminului şi rosteşte ca pentru sine:

Dacă Cineva ne-ar vedea în camera aia şi toţi am fi nişte personaje, ce concluzie ar trebui să tragă el din asemenea discuţii?!

E absurd!