E un colţ de lume aici, atât de mic că abia îl poţi vedea. Cum intri, simţi un miros de carte veche,îmbinat într-un mod ciudat cu un verde orbitor, ce pare atât de familiar…Rafturi şi rafturi de amintiri, pline ochi cu păreri relative, cu lucruri şi cuvinte ce par adevăruri absolute. Treaptă cu treaptă, etaj cu etaj, totul e înţesat, împânzit. Nu mai ai contact cu lumea de afară, nu mai simţi nimic…doar o clipă de entuziasm când totul pare să se lumineze şi mii de grame de frustrări în multe şi multe clipe când totul e în ceaţă şi nu mai înţelegi nimic. Devii depresiv după mai mult de opt ore în acest colţ de lume sau îţi vine să te deconectezi cumva, să opreşti de la un butonaş timpul şi să priveşti. Să te uiţi la oamenii din jurul tău, să încerci să pricepi ce-i cu lumea asta parcă întoarsă upside down, să-ţi aduci aminte de momentele când erai la fel de dezamăgit, trist, negativist, sau, mai bine, cum era când erai iubit şi totul părea atât de uşor…

A moment in a million years…precum spune un superb cântec. E simplu: totul se rezumă la „a simţi” şi „a simţi”. Cum poţi să faci ceva dacă nu te opreşti la acest minunat şi chinuitor sentiment? Cum poţi merge mai departe fără a crede că simţi totul trecut prin porii tăi, înghiţit, digerat şi uitat în alt colţişor de lume? Spune-mi, dragul meu luc sau tu, dragul meu cititor, ce mai spui când nu mai e nimic de spus? Ce mai iubeşti când pare că nu mai e nimic de iubit? Ce priveşti când nimic nu mai e în jurul tău de privit? Unde te duci când nu mai ai casă sau viaţă? Ce mai scrii când totul a fost scris deja? Sau, ca să rezumăm cumva, ce mai faci atunci când simţi că aici se termină totul?

Coerenţă, dragii mei, asta vrem. Şi originalitate. Şi păreri pertinente. Şi lucruri scrise bine şi frumos. Şi regulile respectate. Şi teme noi. Şi……Şi ce mai vreţi? Parfum de flori nu aţi vrea să vă inserăm în lucrările noastre despre oameni ce au fost şi nu vor mai fi? Ce v-ar da pe spate [în argoul nostru]? Ce aţi simţi că aţi citi cu atât de mult interes şi v-ar impresiona mai mult şi mai mult? Noi nu mai vrem, nu mai putem să mergem mai departe. Opriţi-ne timpul şi haideţi să o luăm de la capăt. Să visăm iar şi noi, să dormim fără să ne simţim vinovaţi că pierdem timpul, să mergem şi la teatru, fără a fi stresaţi. Ne e dor de plimbările nocturne, de parcurile dragi din inima Bucureştiului, de zilele cu soare, de discuţiile [literare sau nu] de la o cafea şi de o ţigară fără aroma sesiunii. Cât mai e până ce totul se termină?

Par ani şi ani…mi-am uitat sufletul şi mi l-am băgat într-o cutiuţă mică mică. M-am ridicat, l-am încuiat acolo, şi am plecat mai departe, spre „misiunea dreaptă”. Şi el îmi şopteşte în fiecare seară că mă va aştepta, că nu contează cât va dura, doar să merg să-l iau de acolo, că nu prea mai suportă întunericul ăla şi stresul de a se pierde pentru totdeauna. Mă voi duce…cândva.

Gata! Trebuie să mă întorc în colţişorul meu verde de lume. Închid şi încui toate astea aici şi nu mă mai uit înapoi. Aş vrea doar să reuşesc să termin şi gata…

Anunțuri