Loc: necunoscut.

Timp: Seara târziu. Vară.

Spaţiu: cămin studenţesc. Etajul cinci (mansardă).

Locuitori: patru.

Intră Primul, cu o faţă posomorâtă.

Primul: De zece ani stăm aşa. Cămin, redacţie, seri singure…şi iar cămin, redacţie, seri cu vin…din nou cămin, redacţie şi seri cu bere…

Ceilalţi stau trântiţi în paturile lor, privind peretele.

Primul: Bă! Voi nu m-auziţi? Ce naiba aveţi de vă holbaţi la peretele ăla?! Eu vă vorbesc despre lucruri serioase aici …

Tăcere.

Acelaşi Primul: Voi aţi înnebunit!!…(pauză. se calmează.) Hai la o bere!

Unul: Păi, mişcă-ţi fundul şi adu-ne două baxuri de bere de la “Jeg”.

Primul: Şi bani de unde pentru atâta?

Altul: Spune-i barmanului că o să-i dăm la salariu. Doar ne cunoaşte, ce naiba!

Celălalt: Da, 10 ani de vânzare…(râde în hohote). Bine, că de la celălalt cămin chiar au crezut că avem salarii atât de mari încât să bem pe datorie îm fiecare seară…

Unul: Da, mă, da’ atunci eram în căutarea naivităţii umane. Nu ne ardea nouă să fim banali şi să avem un serviciu (râde).

Altul: Păi şi nu eram speciali? Am găsit la barul ăla, verificată de cinci ani, suprema naivitate umană. Ţi se pare puţin?

Primul: Ba deloc! Cine şi-ar pierde, în afară de noi, atâta timp din viaţă pentru un experiment atât de valoros?!

Celălalt: Hai ia-l şi p-ăsta şi, pe lângă bere, aduceţi şi nişte ţigări…că n-am mai fumat de 15 minute una! Mor aici, sufocat…de prostiile care vă trec prin cap.

Primul (enervat vizibil): Tu ai început discuţia asta!

Celălalt: Hai, scuteşte-mă şi dispari.

Primul: Cum bine cunoşti „regulile” Academiei, tocmai mi-ai spus unul şi acelaşi…

Celălalt (întrerupându-l): Scuteşte-mă! Mă agasezi cu luciditatea ta.

Altul (împingându-l pe Primul): Hai mă, nu te mai enerva. Hai să luăm alea…

Pleacă amândoi.

Operaţiunea se încheie cu succes şi revin în cameră cu 2 baxuri de bere şi 4 pachete de ţigări. Unul şi Celălalt se holbează în continuare la perete, stând lungiţi cu faţa-n sus.

Altul: Ridicaţi-vă bă! Avem băutură.

Se aşează toţi pe podea. Încep să bea şi să fumeze în linişte.

După două ore, când podeaua e acoperită de scrum şi sticle, încep să vorbească.

Unul: Noi suntem puterea ţării! Cei mai buni dintre cei mai buni…

Altul: Pe dracu’!

Celălalt: Bă, nici măcar n-ai avansat de când lucrezi la ziarul ăsta. Mănânci rahat!

Unul: Da mă, aşa e, da scriu bine. Altfel nu m-ar fi ţinut în redacţie atâta timp.

Primul: Hai să nu-ncepem iar.

Tăcere îndelungată.

Primul: Acum realizez. E clar că Dumnezeu a murit…

Altul: Păi de ce abia acum? Filosoful ăla a spus-o acum multe sute de ani…suntem sub pecetea a ceea ce s-a spus şi s-a scris deja şi noi…

Celălalt: Da, da, ştim. Şi noi nu mai putem spune nimic nou.

Altul: Exact!

Unul: Dar ia gândiţi-vă: oare totul n-a fost spus din antichitate? Aduceţi-vă aminte: ce au spus toţi scriitorii de după Epopeea lui Ghilgameş şi după Homer, Sofocle etc?

Altul: Păi, că deja s-a scris tot ce se putea.

Unul: Aşa. Şi care au fost obsesiile secolelor care-au urmat?… chiar şi-n secolul nostru? Să se scrie ceva nou.

Celălalt: Şi au reuşit? Nu cumva au scris aceleaşi lucruri despre viaţă, puţin altfel datorită schimbării societăţii şi a altor factori? Nu cumva s-au hazardat în a crea imposibilul?

Primul: Nu! Deşi viaţa, adunând toate puzzle-urile lipsă, este în esenţă aceeaşi, stilul în care lucrurile s-au transpus în opere este diferit. Nu-l poţi compara pe Nietzsche cu Kant sau pe Goethe cu Tolstoi.

Celălalt: Prostii!

Primul: Pentru tine-s prostii! Dar lucrurile aşa stau. Altfel de ce-ar exista scriitori şi-n ziua de azi? Pentru că omul simte să-şi exteriorizeze trăirile, să-şi filtreze gândurile în realitate, să transmită un mesaj.

Altul: Căcat! Există scriitori încă pentru că vor bani. Şi, apoi, în firea omului stau doar astea? Oare omul nu e predestinat? Oare, în mintea lui, nu funcţionează aceleaşi tipare: se naşte, creşte, se educă în n şcoli, se îndrăgosteşte sau nu, oricum se căsătoreşte, face copii, îşi ia un serviciu stabil şi, cu vârsta, totul se transformă în rutină, apoi mai face el ce face şi moare.

Primul: Oare atât de banal să fie totul? Eşti absurd. Nuanţele sunt variate.

Altul: Şi tiparul e acelaşi.

Unul: Uită-te la noi. V-am spus eu că suntem speciali: noi nu urmăm tiparul tău. Ori, asta înseamnă că nu suntem oameni??

Celălalt: Fraier. Dorinţa există, dar în subconştientul tău. Şi deschide geamul ăla că nu mai pot respira de atâta fum …şi vi s-au încins şi creierele. (râde cu poftă).

Geamul e deschis de către Altul, care apoi îşi reia poziţia pe podea, stând turceşte. Ţigările se reaprind, podeaua e sufocată de scrum şi sticle goale.

Primul: Tot nimicuri am ajuns să vorbim. Dar, dacă Dumnezeu n-ar fi murit, noi nu mai eram acum simple umbre. Podeaua asta n-ar mai fi fost atât de dreaptă şi murdară.

Altul: Asta nu dovedeşte că Dumnezeu a murit. Însuşi scrumul ăsta ar putea avea tot atâtea semnificaţii cîte ar avea Dumnezeu dacă i s-ar dovedi moartea.

Primul: Şi care-ar fi semnificaţiile acestei podele? (zâmbind ironic)

Unul: Mă, am putea considera că podeaua asta e iadul şi scrumul- focul în care ardem zi de zi.

Primul: Nu mă lua cu tâmpenii d-astea despre existenţa iadului pe pământ! Aşa aş putea să zic şi eu una: podeaua este omul şi scrumul e viaţa ce ni se scurge printre degete sau pe care-o ia vântul încet-încet.

Celălalt: Sunteţi mistici, ă? Şi vă contraziceţi propriile afirmaţii…Frate, nu există podea care să fie altceva decât asta: podea.

Altul: Bine mă, dar eu cunosc podeaua asta de 10 ani. Înseamnă ceva pentru mine: ani de-a rândul m-am chinuit să-i umplu golurile cu firimituri şi alte resturi, am spălat-o cu vin şi bere (ca şi când ar fi fost sărbătoare în fiecare zi) şi-am lustruit-o cu scrumul ăsta. Acum, e parte din noi. Ea ne-a acceptat aşa cum suntem: ziarişti buni şi oameni rataţi, care caută neîncetat sensul vieţii. Avem peste 35 de ani şi vorbim ca nişte puşti din anul I pentru c-am vrut să rămânem, în sufletul nostru, adolescenţi. Ne place să bem, ne ducem mahmuri la serviciu, ne întoarcem seara şi bem iar. Lansăm teorii fără fond şi ne pricepem de minune să aberăm. Nu ştim nici acum ce e viaţa deşi am trăit-o, am citit-o în sute de cărţi şi am iubit-o ca pe o femeie. Râdem ca să nu plângem şi vorbim ca să credem că putem comunica ceva. Însă nu ne iese nimic.

Celălalt: Mai mult decât atât: nu mai suntem capabili să fim sensibilizaţi când întâlnim Frumosul sau Binele şi nici să recunoaştem natura. Şi nimeni nu ne mai poate ajuta, pentru că vedem peste tot asfodele şi începutul sfârşitului. Râdem şi de noi înşine şi filosofăm în van pe podeaua asta, seară de seară, an după an. Nu am găsit nimic din ceea ce am crezut că vom căuta. Iar viaţa noastră-ntreagă e-n camera asta, unde noi credem că vom rămâne veşnic tineri, refuzând realitatea.

Unul: Nu mai înţeleg nimic din ceea ce spuneţi. Hâc! Hâc! Sunt beat…E 8 dimineaţa. Mă duc la redacţie.

Primul: Trebuie să-l sun pe Vişniec să iasă la o bere. Azi îmi iau liber. El trebuie să-mi explice…doar el poate.

Unul închide uşa camerei în urma sa. Se clatină coborând scările căminului şi rosteşte ca pentru sine:

Dacă Cineva ne-ar vedea în camera aia şi toţi am fi nişte personaje, ce concluzie ar trebui să tragă el din asemenea discuţii?!

E absurd!


Anunțuri