follow-your-dreams.jpg

Strada pustie, goală de sensuri- în miezul nopţii sau, altfel spus, în amurgul amar al dimineţii. O stradă ce duce spre nicăieri şi vine de niciunde şi, totuşi, care aleargă la infinit spre necunoscut. Totul înconjurat de farmecul şi misterul negru, o beznă abia conturată de felinarele slab luminate, parcă nevrând să dezvăluie Adevărul. Paşii mici, lenţi, care scanează orizontul…ceaţa ascunde durerea, iertarea, lacrimile calde ce curg fără grabă pe obrajii moi, tineri, plăpânzi precum ghioceii albi ai primăverii, lacrimi ce adâncesc suferinţa ascunsă în corpul acela ciudat, încărcat de toţi şi toate, lucrurile ce au prins viaţă doar acolo. Trecând prin dreptul felinarelor străzii se simte urmărită, vulnerabilă de stropul de cunoaştere fizică, ameninţată de căldura lor şi, poate, şi de cea din sufletul ei. Închide ochii. În mintea ei, pipăie scorţa copacilor, mângâie iarba umedă aflată la suprafaţa rece a pământului, simte fiecare mişcare ce năpădeşte în sufletul ei, care o cuprinde şi o înconjoară, aproape simţind nevoia unei evadări verbale. Dar ştie că nu poate; toate, absolut toate, sunt ascunse bine, în adâncul ei; ştie că acolo trebuie să rămână! În jurul ei, blocurile gri o acoperă; nimic nu poate continua în momentul ăsta…nimic pentru că amintirile o ard acum, o fac să rătăcească în neant şi să se întoarcă în increat: acolo de unde nu crede că ar fi trebuit să plece vreodată, acolo unde nu avea “şansa” să fie doborâtă, înfrântă; unde nu avea cine să-i frângă inima în zeci de oglinzi împrăştiate şi rămase pierdute; acolo unde deziluzia nu exista tocmai pentru că însăşi ea nu exista; în locul unde probabil nu i-ar fi fost nici bine, nici rău şi ar fi fost singura posibilitate de a fi într-un echilibru; şi poate că tot în acea “stare” nu avea cum să piardă îngerul- a ei cea mai iubită fiinţă din toată lumea. ”Îngerul” îi întrerupe gândurile…e greu; se încolăceşte pe asfaltul fără viaţă şi parcă-i stoarce până şi ultima vlagă…se transformă în nimic, nimicul pe care l-a simţit atât de prezent în viaţa ei de până atunci; picături mari îî străbat continuu obrajii şi nu poate decât să se întrebe “De ce ?” şi sufletul i se sfâşie de durere: nopţile lungi, zilele crude, spitalele îmbâcsite de mirosul de medicamente, sălile de aşteptare, asistentele grăbite, lupta cu moralul tuturor şi zâmbetele smulse cu atâta efort, încercarea de a-şi menţine luciditatea pentru a continua lupta, şi iar spitalele, iar rugăciunile spre Cer, iar implorările tacite şi iar bancurile proaste în loc de a-i spune că o iubeşte mai mult decât orice în întregul univers …chinul de a o face să meargă, să mănânce, să-şi refuze propria ei fiinţă pentru cea a îngerului ei.. şi singura plăcere infinită de a o strânge de mâna ei vânătă de perfuzii, până la ultima suflare. Îşi aminteşte întrebarea unei profesoare în timpul unui joc de cunoaştere: “Care este cea mai frumoasă amintire a voastră ?”- printre zecile de liceeni care au răspuns că aceea este petrecerea de la 18 ani, călătoria în Franţa, ultima carte citită şi sentimentele transmise de ea, skate-board-ul de la sfârşitul clasei a X-a (etc), a văzut că a venit rândul ei să răspundă…cu ochii umeziţi, a spus încet: “Mami mea.” Şocul celor din jur era de nedescris: ea, fiinţa cu o mie de zâmbete, ascundea acolo, undeva, o amintire atât de dureroasă ?!…şi reuşea să reunoască faptul că Ea era cea mai frumoasă amintire ?! O parte din ea, smulsă fără niciun drept…O parte fără de care ea nu va mai fi niciodată completă. Dar trebuie să meargă, să continue să existe…fie şi pentru speranţa că îngerul e mereu prezent într-un mod inexplicabil, că o aprobă pentru tot ceea ce face, că o va chema- fie şi preţ de o secundă- să o mai vadă o ultimă oară, să o îmbrăţişeze şi să-i mulţumească: pentru că a existat, pentru că a iubit-o, pentru că a fost alături de ea, pentru că a învăţat-o- fără să ştie asta- să o iubească, pentru că i-a pus sufletul pe tavă, pentru că a avut curajul şi generozitatea ei imensă, pentru că a fost pur şi simplu superbă. Asfaltul o izgoneşte, o forţează să plece…e impulsul din interior spre exterior, cel care nu o lasă să se dea bătută.

Între timp, pe cerul cenuşiu se zăresc razele dulci ale soarelui, raze ce-i redau optimismul şi o fac, după o noapte lungă de travaliu interior, să zâmbească: “Ea-mi trimite un semn, ca o dulce adiere de vânt…e suflarea mării, spuma oceanelor, cântecul păsărilor…e primul fulg de zăpadă si primul mugur al copacului. Să împărţim sunete vesele de chitară, deci!” Şi porneşte de unde a venit: de nicăieri spre niciunde. Acolo unde va putea să răzbată şi unde va putea să se ridice din fiecare proprie cenuşă. Tot ce-şi doreşte e să lase în urma ei “ceva” atât de puternic, încât va schimba acel “altceva”.

Mesaj pentru cititori: “Ea” este, daca vreti, ruptă din mine. Însă la fel de bine poate fi câte o mică parte din voi, şi, evident, numai prin şi odată cu voi poate trăi. Suferinţa e a noastră, a tuturor, mai devreme sau mai târziu, într-un moment sau altul. Şi, în ultimă instanţă, doar aceasta ne poate oferi perspective asupra vieţii, fericirii, asupra faptului că suntem oameni şi avem tot dreptul să suferim. Însă condiţia esenţială este, dintr-un punct de vedere strict personal, să reuşim să ne ridicăm din propria cenuşă, învăţând ceea ce viaţa vrea să ne predea!

Anunțuri