Am primit acum câteva săptămâni o leapşa de la Cristina, prietena şi vecina mea de blogging. Cu ruşine, încep să o tastez abia acum. Din câte am înţeles de la ea, ar trebui să vă spun o mică poveste despre unul dintre profii care au văzut ceva în mine şi au încercat, din răsputeri, să mă formeze şi să mă încurajeze să-mi dezvolt aptitudinile. Un prof pe care, să zicem, mi-ar plăcea să-l văd la Gala Premiilor în Educaţie.
E destul de greu să mă gândesc la o singură poveste şi la un singur profesor; şi asta pentru că au fost mulţi de la care am învăţat ceva (bine, cred eu), mulţi care m-au sprijinit atunci când am avut nevoie sau au “tras” de mine, spunându-mi că pot mai mult.
Voi alege totuşi o secvenţă mai recentă; secvenţă care, în acel moment, ştiu că-mi dăduse multă încredere în mine şi speranţe că eu într-adevăr sunt/ voi fi mai mult… Haideţi să mergem împreună înapoi acum 4 ani, într-un orăşel din sud-estul ţării, la un colegiu pe care l-am frecventat mult timp. Se făcea că aveam ora de engleză şi diriga mă anunţă că trebuie să mă duc urgent la cancelarie. Bineînţeles, nu înţelegeam ce se întâmplase. Când am întrebat, mi s-a spus: “Te aşteaptă acolo doamna profesoară de franceză.”. Numai că, atunci când am ajuns la acea mult-temută cameră a profesorilor, nu mă aştepta profesoara mea de franceză, ci o altă doamnă care preda această limbă în liceul nostru. O ştiam din vedere, ştiam şi că se ocupă cu multe activităţi extraşcolare. Când m-a văzut, şi mai ales când mi-a citit nedumerirea în ochi, a zâmbit, s-a prezentat şi mi-a spus simplu: “Îmi place de tine. Te-am mai urmărit în diferite contexte şi aş avea nevoie de tine. Vom avea un spectacol într-o săptămână, dedicat contesei de Noailles, născută prinţesa Brâncoveanu. Vreau să-l prezinţi tu, probă cu probă, şi să reciţi pe parcurs şi câteva poezii de această autoare. Totul în franceză.”
Trebuie să vă spun că eu nu eram considerată o vorbitoare excelentă de franceză, iar propunerea mă uimea şi mă măgulea. Nu ştiam dacă aş face faţă (mai ales publicului) şi i-am spus asta. Profesoara despre care vă povestesc mi-a zâmbit şi mi-a spus că sunt omul potrivit pentru sarcina aceea.
Timp de o săptămână, zi de zi, după ore, mergeam într-o sală goală de clasă şi repetam, împreună cu acea minunată profesoară. Acel spectacol a ieşit foarte bine, iar eu n-am scos nici măcar o bâlbă. Zâmbeam tot timpul şi mă simţeam foarte bine în pielea mea. Pentru acele momente şi pentru încrederea pe care a avut-o în mine, o să-i fiu mereu recunoscătoare.
Povestea mea se termină aici.
Nu o sa te mariti niciodata, felicitari. Vei putea veni acasa la orice ora si nu o sa fie nimeni sa te bata la cap vorbindu-ti. Sandvisurile vor fi in frigider unde le-ai lasat de dimineata. Camera single din hotelurile unde iti faci vacantele va fi toata numai a ta. Ai scapat de telefoane din partea familiei care sa iti spuna la multi ani si nimeni nu va trage de tine sa ciocnesti sampanie de revelion. Vei fi complet libera. Si toate astea, pentru ca meriti!
Esti bine, pana nu citeste toata lumea Borges, poti sa iti incerci sansele intr-o telenovela. Principalul insa este sa lucrezi la eliberarea spiritului, prea te incurci in inhibitii. Iti sugeram sa incerci in fata oglinzii pe care ai lipit poza lui sa spui ‘Te omor!, Te omor!, Te omor!’. Iar cand il vezi poti izbucni in plans fara a fi capabila sa articulezi vreo explicatie. Si lasa naibii Descartes, nu vezi ca iti face rau?!
